Timpul trece, pierde oameni si fericire in mersul lui anost si intr-un final, ajungem sa pierdem cuvinte si credinte. E dur, e absurd si abstract. Uneori ne doare in p*la, alteori, ne doare sufletul...
  
    Uitasem de melodia lui Kreu' si de toate serile de vara, de frumusetea pe care pietrele de cuartz o ascund in bataia lor si de linistea pe care timpul o ascunde in melodii si amintiri. Oamenii sunt vesnicii vanatori ai amintirilor si perenitatii, ajungand intr-un final sa le piarda pe amandoua, dintr-o nefireasca bataie a propriilor inimi. Da' asta stim cu totii...
   Bataia pietrelor de cuartz ascunde in tragica trecere a timpului toate serile, noptile si diminetile de vara, fiecare zambet si surasul fiecarui prieten, amintirile amuzante ale copilariei, durerile clipelor desarte, primul sarut, prima atingere, prima alergare de unul singur pe aceeasi strada pe care in pruncie iti distrugeai bicicleta, prima prietena pe care aveai impresia ca o iubesti, chiar daca aveai 10-11 ani, prima zi de hoinarit prin locuri de basm, de unul singur, cu putine alimente si apa, prima zi de scoala a fiecarui an in care se strangeau in coltul strazii toti colegii, utima zi de scoala in care cantam cu totii melodia preferata legata de anul scolar (a venit vacanta, cu trenu' din Franta...) , prima seara in care ai adormit zambind cu gandul la ea, prima seara in care ai adormit afundat in ganduri, prima dimineata in care ea era totul, toate diminetile de dupa, toate zilele in care timpul se oprea pentru povestile prietenilor, momentele in care ochii ei erau mai importanti ca orice altceva, si te bucura, apoi, momentele in care nu te mai bucura asta, pentru ca te regaseai fara visele de altadata.
   "Timpul are prostul obicei de a fi ireversibil" , da, si totusi, uneori nu ne afecteaza asta. Cand vrem sa uitam (desi nu cred ca e cineva care sa isi doreasca asta) , cand vrem sa trecem peste, cand asteptam o anumita zi, vrem ca el sa curga repede, sa nu se intoarca.
   Timpul trece si prietenii pleaca, urmand un curs nefiresc al vietii. Cu toate astea insa, reusesc sa se piarda in amintirile noastre si sa ne faca sa zambim mereu; privirile noastre au mereu grija ca noptile in care ne pierdeam in "povesti" intinsi pe strada, fara sa ne pese de toate masinile care ne ocoleau minunandu-se de nebunia adolescentilor de azi, diminetile in care iarba plina de roua ne trezea simturile, anuntandu-ne primele raze mai apoi, toate zilele in care fiecare umbra era binevenita in caldura verii, iar strada gemea inbusita de praful ridicat de cativa tineri ce infruntau canicula cu o minge, un suc si rasul sfidator vremii prea calde. Cu fiecare bataie a cuartzului, parem sa ne departam de toate, intrebandu-ne mai mereu: "credeai tu ca o sa vorbim noi despre asta?" . Acum totul, de la sex la iubire, la copilarie, prietenie, sentimente, maturizare, toate se regasesc in discutii ce altadata vorbeau despre joaca,joc, vise.
   Bataia pietrelor de cuartz - dovada ca timpul trece, ca amintirile se pierd si ele, ca noi ne pierdem intr-o maturizare inchipuita si cel mai trist, ca visele inceteaza sa existe.
   Amintirile sunt zambete ale timpului in care credeam, nimic mai mult; regretele sunt lacrimile unui suflet ce nu a plans niciodata, nimic mai putin... de asta, omul e om: poate plange si poate zambi in acelas timp, fara ca cineva sa isi dea seama...
   Mereu o sa fie prea devreme, cand o sa pierzi ceva!