Au trecut luni bune de cand mi-am propus sa ma schimb, pentru ca ajunsesem prea rau, prea prost, prea nociv pentru zambetele mele. Au trecut saptamani de cand am fost trimis "in pedeapsa" , pentru a ma gandi la ce trebuie sa fac in viata, de catre ai mei, dupa ce s-au saturat de noptile mele pierdute si baute, si zilele futute fara ras. Si toate in van. Incep sa cred ca trec peste tot, apoi, tot eu ma trag de mana si imi spun ca e doar un vis al dracu' de frumos. Probabil ca nimeni insa nu s-a prins de seriozitatea prin care am jurat un "mereu" , unei copile.

    Si timpul a trecut... azi am apucat sa imi dau seama ca a trecut in van. Ceea ce m-a facut sa ma trezesc din egoismul in care m-am adancit cu toata suferinta pe care o trag dupa mine, a fost accidentul lui Bady, care insa a scapat nevatamat. 

    La 3 ore dupa accident eram atat de marcat de prostia pe care o faceam cu pierdutul timpului incat eram cu baietii la cumparaturi. Si mie nu-mi place... Urasc cumparaturile de fapt. Mancare, haine, accesorii, nimic nu ma face sa tresar si sa zic: vai, ce frumos e la Shopping, ma simt ca o pizda care vrea atentie si bani, care e pe canale de cacat si desi e de cacat se crede superba... Ba, nimic!

     Stiu ca ba e urat...da' e de completare. Tot azi realizam ca gasca a fost implicata intr-un mare scandal cand am fost eu plecat , repet, "in pedeapsa" . Tot azi realizam ca viata e scurta si totusi lunga. De cand ma doare totul inauntru, de cand totul pare gol, viata pare a dracu' de lunga. Inainte trecea prea repede si nu aveam cand sa ma bucur de fiinta aceea iubita.

     Oricum, intre timp e o postare care tre' sa aminteasca doar ca atunci cand suferim noi, in jur lumea continua sa lupte, sa se miste. Ciudat cum nu sta dupa noi, sa ne revenim... nu?