Cat de ghinion te poate tine departe de un zambet?


    Cu rele, cu bune, o numim viata. Trecem prin greutati mai mari, sau mai mici, ne judecam mai mult sau mai putin gesturile etc. Si totusi, cat ghinion te poate tine departe de un zambet? Eu unu' am o lista lunga...
    Am pierdut'o pe ea- toate bune, frumoase pana in ziua in care mi-a spus ca trebuie sa plece. Totusi, nu puteam s-o tin langa mine. Imposibil fizic, da' si psihic. Ma ucidea gandul ca nu ma iubeste pana sa apuc sa uit totul. Si uite, zambesc. Acelas zambet cand povestesc despre tot, celor ce ma intreaba despre ea, cand/daca ne-am impacat. Si a fost un sentiment ciudat de puternic, ciudat de viu intr-o inima rece si mica, insa, la sfarsit am putut zambi, pentru ca nu era bautura doar pentru ca ea plecase, ci pentru ca prietenii merita un pahar inchinat. Zambesc si pentru ca a lasat deschisa o cale si acum (cred cel putin) ma pot indragosti iarasi cand va trebui, cand... Suna straniu, da' chiar visasem la asta.
    Am pierdut intr-un an o colega de generala si totodata prietena si unul din cei mai buni prieteni. Si zambesc... Poate ca au trecut mai bine de 1 an jumatate de atunci si unii ar considera asta mult. Da' nu-i mult. Doar ca zambesc privind fotografii, ascultand povesti cu/despre noi, ei. Zambesc cu gandul la pasiunea pentru fotbal a prietenului meu, pentru ultima remarca facuta de colega in cauza cu o zi inaintea decesului. Zambesc cand imi privesc camera si au fiecare ceva al lor acolo. Nu i-am uitat, le duc mai departe gandul. Pot zambi si pentru ei...
    Ajung la ultimele zile: mi-am pierdut date de prin calculator si aveam nevoie la un design web. Mi-am pierdut cd/dvd rw pentru ca am facut o tampenie si l-am ars (cred) . Mi-am rupt o pereche de 2 milioane de pantaloni la fotbal si agatat niste bluze prin copaci, ca tot e umbra la moda si stilul Tarzan. Mi-am pierdut dreptul de a juca fiind in "pedeapsa tehnica" (denumire data de antrenor :)) ) . M-am certat cu ai mei cam prin fiecare zi, pe diverse teme (certuri serioase, nu tampenii de adolescenta) . Mi-am pierdut in medie 3 ore pe zi la calculator dupa instalari facute anapoda.
    Ziceam ceva si de bine, totusi... fiecare seara, fiecare zi, fiecare ora, minut, secunda, clipa, moment. Fiecare zambet, fiecare suras, fiecare izbugnire in ras, fiecare palma pe umar si fiecare strangere de mana. Toate melodiile care imi plac, filmele preferate, jocurile amintite. Si e si sahul pe care ma jucam in copilarie, pe care o invat pe Diana -vara de 6 ani- sa joace. Si in principiu, un lucru bun (pentru mine) e ca traiesc. Amintindu-mi fiecare tampenie in care intrasem, atingandu-mi fiecare cicatrice mascata de fire de par, sau vindecata in timp, observ ca am fost norocos exact cand a trebuit.
   Si am avut noroc si la capitolul "fete" - mai putin la iubire cand am ramas pe dinafara mai mereu, dintr-o incapacitate neinteleasa de a simti asta. Si amintirile sunt multe si frumoase.
    Acum rad pentru ca e 4:56 si am scris in 15 minute toata postarea asta (mie imi pare mare :)) ) , pentru ca tusesc ca dracu' si daca m-ar auzi ai mei, m-ar intreba de tigari ( nu fumeeez) , pentru ca e sambata, defapt duminica si vreau sa prind rasaritul. Mai am cateva ore...
    Si pana acum am dansat singur pe strada... iar ceilalti se uitau. Cum sa nu razi de asta? :))