Ucidem romantismul mut, crezand ca si iubirea tace,
Cand nicio clipa n-a tacut si nicio clipa nu da pace...

 

Ucidem romantismul mut, crezand ca si iubirea tace,
Cand nicio clipa n-a tacut si nicio clipa nu da pace,
Iar daca toate se inchid in suflete pustii de vreme,
Uitam ca noi suntem acei, ce pot oricand ca sa le cheme.

Si ne complacem in nelinisti, in asteptarea unei morti,
Caci e mai greu sa cauti viata, sa bati mereu la alte porti
Si greu sa lupti, chiar de nu singur, pe un pamant necunoscut,
Ce doar din lacrimi, si durere, si suferinta s-a nascut.

Povesti si basme stranse-n ganduri, acoperite peste veacuri,
De fulgii iernii ce-au cazut, de frunze-n toamna si de vreascuri,
Iubiri pierdute in neant si izvorate intre nori:
Am retrait aceasta viata, acum abia mai am fiori...

La ce sa mai tresar acum,cand stiu ca toate sunt pierdute?
Cu ce, cand corpul nu-i al meu, ci-n fapt al unei cunoscute
De mine doar si de privirea-mi, ce a ascuns-o in tacere...
Ucid si eu un romantism, ucis la randu-mi de durere.

Si pentru ce sa mai tresar, cand stiu ca tot ce am dispare?
Astept in liniste si calm, acel ocean de disperare,
'Cercand sa par si dur si rece, cand sunt defapt indragostit,
Si jovial in suferinta-mi, si viu, cand viata s-a sfarsit.

Unde toate s-au inchis, de teama celor ce le stim,
Unde nu mai e iertare, iara noi nu mai iubim,
Nimic nu face iar dreptate, caci sunt prea multe intelesuri,
Si tot ce n-am vazut acum, raman povesti in versuri...